Povestea mea
Sunt aici să lucrez cu oamenii și pentru oameni. Să-i ascult, să le identific nevoile, să-i ajut și să-i sprijin dacă au nevoie, oferindu-le servicii imobiliare cu fler.
Te salut!
Ioana Porumb este numele meu, iar la întrebarea „Cine sunt?”, atât varianta scurtă, cât și cea lungă încep la fel:
Sunt o fată crescută la țară, cu frică de Dumnezeu. Am copilărit pe ulițele satului Căpâlna, județul Sălaj, unde activitățile de tip „after school” însemnau mersul la fân, săpatul, plivitul în grădină și, bineînțeles, orice alte treburi gospodărești care apăreau în funcție de anotimp.
Motivația fiecărei zile era aceeași: să termin cât mai repede „to do list-ul” primit de la mama, ca să pot merge la joacă. Partener de „to do listuri” și de joacă era fratele meu mai mare, Dani. Nu era el foarte încântat să mă aibă după el tot timpul, dar, ce să-i faci?
Rolul de frate mai mare vine la pachet și cu „cărutatul” surorii mai mici peste tot. Nu-i așa?
Paleta noastră de jocuri varia în funcție de anotimp: de la scăldatul în Someș, pescuit și „pac-pac”, la săniuș, sărit elastic, ascunselea și construit căsuțe. Fie că erau căsuțe în copac, în fân, în pod sau sub masă, ele au rămas o pasiune comună, a mea și a lui Dani.
Pe lângă căsuțe, foarte repede m-am apucat și de „afaceri”: improvizam magazine peste tot – la capăt de gard, pe balustradă sau pe orice mi se părea mie că seamănă cu o tejghea. În ele vindeam orice îmi trecea prin cap: cu frunze pe post de bani, pietricele și crengi pe post de produse, satisfăceam nevoia publicului țintă – partenerii de joacă.
Pe la 7-8 ani, am trecut la lucruri mai serioase: „furam” perele unui consătean și le vindeam pe DN1. Aveam strategie! Dani le „procură”, eu le spălam și le împachetam, iar apoi le vindeam. Un taburet și un scăunel formau magazinul nostru. Iar ca să nu mă plictisesc, o luam și pe verișoara mai mică drept ucenic.
Nu știu dacă o plăteam, dar de curând am aflat că nu era prea mulțumită de „poziția” ei. Alex, dragă, atât s-a putut…
Încă din copilărie mi-am dorit să cresc – să mă fac mare, să nu mi se spună ce să fac. Mda… dacă aș fi știut… Așa că am început să-mi îndrept pașii spre activități unde erau oameni mari.
Copilarind la sat nu aveam prea multe opțiuni, așa că m-am „înrolat” în corul bisericii. Nu cânt frumos, dar cânt tare, și am fost acceptată!
Ulterior, vecina la care mă plângeam zilnic că „nu am mâncat nimic” (în realitate eram doar o fomista si o pofticioasă), și-a deschis un mic atelier de croitorie. Acolo mă pierdeam printre resturile de materiale, căutând petice potrivite pentru hainele păpușilor mele. Ca să mă facă să tac, îmi dădea acces la foarfeca ei portocalie ca să curăț capetele de ață de la surfilat. Iar când întreceam măsura cu:” da de ce”, mă trimitea rapid acasă.
Pe la 16 ani, o mătușă relocată în sat și-a deschis un bufet, „În parcare” – așa se numea. După o discuție scurtă, am devenit „angajată” pe vară, în ture de 12 cu 24 de ore, pentru că era un bufet non-stop. Așa a început să se contureze visul meu de a deveni “independentă financiar”.
Anii de liceu i-am încheiat cu două titluri: locul 2 la Olimpiada de Matematică – faza județeană și Miss Majorat la Liceul Industrial Construcții-Montaj din Dej. Pe lângă asta, săptămânal ajungeam la sala profesorilor, împreună cu colegul meu, să ne învoim de la ultimele ore.
Vacanțele de vară le-am petrecut muncind la bufetul mătușii, iar în ultima vară aveam deja responsabilități administrative, pentru că mătușa intrase în concediu de maternitate.
De la sat la Cluj: O călătorie de la ospitalitate la pasiunile copilăriei
Presiunea întrebării „Ce vrei să faci în continuare?”, care apărea încă din clasa a XI-a, atârna greu pe umerii mei. Cu puțina experiență profesională acumulată și cu visul independenței financiare tatuat pe interiorul pleoapelor, într-un moment de rebeliune, mi-am încălcat promisiunea făcută mamei și m-am înscris la facultate la Cluj. Nu știam ce înseamnă asta, unde o să stau sau cum o să mă descurc. Știam doar că vreau să ies din sat.
Le-am promis părinților că mă pot întreține singură la Cluj, iar pe 1 octombrie 2010, Golf-ul mamei era plin cu toate catrafusele odraslei celei mici – adică eu – parcat în fața unui bloc din Piata Mihai Viteazu, unde aveam sa locuiesc in urmatorul an împreună cu 5 fete din Oradea, pe care urma să le cunosc.
Pe 3 octombrie dădeam proba de lucru în primul bistro care angaja personal, iar pe 4 intram deja pe tură. Așa mi-am început cariera la Cluj, pășind voioasă pe treptele industriei ospitalității.
Așa mi-am început cariera la Cluj, pășind voioasă pe treptele industriei ospitalității. Prima treaptă? Barman-ospătar. Apoi ospătar, șef de sală și, prin 2017, manager de locație timp de 5 ani.
Iubeam ceea ce făceam dar, ca orice pasiune dusă la extrem, ajunge și la epuizare. Si, după 14 ani de cârciumi și restaurante, am pus punct industriei ospitalității și, fără să-mi dau seama pe moment, m-am întors la pasiunile copilăriei: “un magazin cu căsuțe”.
Când am intrat în domeniu, știam că trebuie să învăț. Așa că am parcurs majoritatea cursurilor de specialitate, dar, la fel ca în copilărie, lecțiile cele mai importante le-am învățat „pe teren”: din fiecare negociere, din fiecare întâlnire cu un client, din fiecare provocare care mi-a ieșit în cale.
Dacă ar fi să rezum rezum povestea profesionala într-o singură propoziție, aceasta ar fi:
Sunt aici să lucrez cu oamenii și pentru oameni. Să-i ascult, să le identific nevoile, să-i ajut și să-i sprijin dacă au nevoie, oferindu-le servicii imobiliare cu fler.
Domeniul imobiliar este unul extrem de complex, cu multiple ramificații și particularități imposibil de stăpânit integral de o singură persoană. Dar, când ești cu adevărat interesat de ceva, în zilele noastre este aproape imposibil să nu îi dai de capăt. Sigur cunoști pe cineva care știe pe altcineva care te poate ajuta.
Dacă ai o nelămurire, o curiozitate sau o nevoie imobiliară, sunt aici pentru tine. Nu am toate răspunsurile, dar îți promit că ma voi stradui sa găsesc soluția potrivită pentru situația ta.
